AUTOPORTRETELE UNUI SUFLET DE ARTISTA - Luiza BARCAN
Moto:
În acuarelă, am avut un singur drum: contactul direct cu natura şi cu lumea înconjurătoare. Am vrut să-mi ascult sunetul propriu, evitînd modele schimbătoare, sintetizînd, simplificînd, purificînd emoţia, dincolo de observaţia realităţii. Evitînd, după puteri, facilitatea, am dorit totuşi să fiu înţeleasă, să ajung la sufletul contemporanilor mei, într’o lume sbuciumată, să aduc puţină linişte şi bucurie, păstrîndu-mi dramele şi coşmarele personale în mine. (Maria Constantin)
La sfârşitul secolului trecut, pe când încercam să identific pictori în viaţă născuţi înainte de 1930 – şi slavă Domnului! – mulţi dintre ei erau încă printre noi, am cunoscut o doamnă, o artistă, de o distincţie, o modestie şi o nobleţe ce m-au impresionat din primul moment. Era Maria Constantin.
După ce i-am spus de ce o caut şi că intenţionez să organizez o expoziţie de grup cu titlul „Seniori ai picturii româneşti contemporane”, prima întrebare pe care mi-a pus-o a fost dacă o cunosc pe Medi Wechseler Dinu. Nu, evident, n-o cunoşteam. Şi în loc să-mi vorbească despre ea, doamna Constantin a început să-mi spună o poveste de viaţă atât de frumoasă încât, sedusă pe deplin, am mers mai departe pe firul acesteia şi am cunoscut-o, la scurt timp, pe buna ei prietenă, o artistă excepţională şi aproape total uitată. Maria Constantin îi fusese, în anii represiunii împotriva evreilor, elevă la o şcoală pentru copiii din această etnie, lui Medi Wechsler. Diferenţa de vârstă de optsprezece ani nu le împiedicase deloc pe cele două doamne, ba dimpotrivă, să-şi împletească, în timp, destinele, într-o prietenie pe viaţă, o prietenie dintre cele de care astăzi doar din cărţi te mai poţi bucura.
Familiile lor aveau să traverseze anii de după război, cu toate încercările provocate de schimbarea de regim, strâns unite, la bine dar mai ales la greu. În timp ce soţul doamnei Wechsler Dinu activa ca poet şi publicist în revistele noului regim (e vorba despre Ştefan Roll, alias Gheorghe Dinu), soţul Mariei Constantin, Paul Constantin, era un celebru arhitect şi profesor de istoria artei.
Domnii îşi vedeau de cariera lor, doamnele de pictat şi de asigurarea supravieţuirii. Traumele din anii ‘40 se păstrau încă foarte vii. Poate tocmai de aceea arta a fost pentru ele un refugiu, o oază de linişte şi de bucurie în vremuri de prefacere şi de zbucium.
Viaţa Mariei Constantin primea o rază de lumină, în 1954, şi prin naşterea fiicei ei, Mihaela, ce avea să-i urmeze în cariera artistică. Deseori cele două familii călătoreau împreună.
Ceva mai târziu, după dispariţia lui Ştefan Roll, când Medi Wechsler îşi trăia durerea prin refuzul de a mai picta – e vorba despre sfârşitul deceniului şapte şi întreg deceniul opt al secolului încheiat –, familia Constantin avea să-i resusciteze prietenei ei dorinţa de a lucra, antrenând-o în de neuitat călătorii în Delta Dunării, la Sulina şi în câteva sate transilvane. Vocaţia de acuareliste a celor două doamne cunoştea atunci un definitoriu moment de
împlinire.
- Opreşte-te, Mărioara, ai terminat-o demult!
Cuvinte pe care Maria Constantin mi le-a spus de la prima noastră întâlnire şi pe care le repeta ori de câte ori povestea despre Medi Wechsler. Era vorba despre câte o acuarelă, realizată în plein air de Maria, care ar mai tot fi tot adăugat câte un detaliu la lucrarea ce, din punctul de vedere al fostei ei profesoare, Medi Wechsler, era gata demult.
Aşa mi-am dat seama că relaţia aceasta
maestru-discipol n-a fost una strict determinată conjunctural, ci a durat cât o viaţă.
Dacă-mi las acum gândul purtat de Maria Constantin, aş putea avea tentaţia să vorbesc în continuare despre Medi Wechsler. Doar că, de data aceasta, voi face un exerciţiu de nesupunere. Voi vorbi doar despre Maria Constantin. Fiindcă după mulţi ani în care artista s-a socotit pe sine cea mai mică, cea mai neînsemnată din generaţia ei, a venit timpul ca arta sa, şi deodată cu ea, pictoriţa însăşi să-şi primească recunoaşterea pe deplin meritată.
Însemnată vreme după prima noastră întâlnire am mers în vizite la Maria Constantin, am cunoscut-o pe Mihaela, am povestit, ne-am bucurat, în ciuda apartenenţei noastre la generaţii atât de diferite, de o relaţie de prietenie şi de comunicare pe cele mai sensibile paliere, astfel încât, ori de câte ori îi păşeam pragul apartamentului din Calea Moşilor, făceam un fel de piruetă în timp, într-o vreme când mi-ar fi plăcut să trăiesc, nu
fiindcă ar fi fost mai îngăduitoare istoria, ci fiindcă oamenii aveau o cu totul altă calitate.
O surprindeam pe artistă în faţa şevaletului lucrând sau îmi mai arăta câte o lucrare proaspăt terminată. Şi cu ocazia unor expoziţii de grup îi mai puteam vedea unele acuarele. Târziu mi-am dat seama că nu ştiam, de fapt, mai nimic despre opera ei. Că dintr-o modestie reală şi nu jucată, îmi arăta cu mare parcimonie câte ceva, punându-mă uneori în situaţia de a alege o lucrare pentru vreo expoziţie şi neuitând niciodată să sublinieze că am un ochi de invidiat. Şi cu acele ocazii tot pe interlocutorul ei încerca să-l pună în valoare, minimalizându-se pe sine.
A trebuit să se întâmple inevitabilul ca să înţeleg pe cine avusesem privilegiul să cunosc, cine mă
onorase atât de smerit şi de discret cu o prietenie curată.
- A, eu nu sunt cine ştie ce mare artistă! Artiste mari sunt Alma Redlinger, Yvonne Hasan, Eva Cerbu. Ele da. Eu am avut totdeauna de învăţat de la ele.
Am auzit cuvintele acestea la fel de des ca pe cele mai înainte invocate şi rostite de Medi Wechsler în timpul campaniilor de lucru la peisaj. Le-am auzit până când Maria Constantin a plecat să picteze peisajele Raiului. Mă obişnuisem cu ele aşa cum te obişnuieşti cu un refren. Şi probabil lucraseră în subconştient. Mă obişnuisem cu doamna Constantin cea care povestea frumos despre Mihaela, despre Medi, despre sora ei, poeta Veronica Porumbacu, despre familie, despre călătoriile în Grecia cu Paul Constantin, despre o lume pe care o invidiam sincer pentru împăcarea cu care ştia să accepte dizarmonia şi durerea. La un moment dat nu mai conştientizam că o artistă era cea care-mi vorbea, o artistă pe care vremea din urmă, cea a suferinţei, o obligase să-şi contragă mult suportul de lucru.
La fiecare vizită în Calea Moşilor primeam câte un mic colaj din elemente vegetale, subtil în armoniile lui cromatice şi discret ca o şoaptă. Erau ultimele ei lucrări.
Când Mihaela Constantin a revenit în ţară, după dispariţia mamei, şi m-a rugat să o ajut la o inventariere a lucrărilor în vederea expunerii lor, am avut revelaţia, acesta e cuvântul, că am petrecut ceva timp, fără s-o cunosc, lângă o mare artistă. Pe cât de mare pe atât de smerită.
Şi calitativ şi cantitativ lucrările pe care ni le-a lăsat dezvăluie o vocaţie artistică adâncă, un talent remarcabil şi o sensibilitate, dublată de inteligenţă şi de reală cultură.
Lucrare după lucrare, privind şi răsfoind prin mape, alături de Mihaela, descopeream că Maria Constantin nu fusese cu nimic mai prejos, ci doar foarte diferită, de colegele ei de la Academia Liberă de Pictură a lui M.H. Maxy.
O voce singulară în epoca acelei irepresibile chemări spre curentele moderniste, o poetă a imaginii, un spirit clasic, contemplativ, imposibil de schimbat, Maria Constantin şi-a urmat drumul artistic fără poticniri. N-a făcut nici un rabat. Chiar dacă s-a considerat că modernismul e cel ce poate propulsa un artist în galeria marilor valori, a preferat să-şi rămână sieşi fidelă. A preferat să spună că ea e o artistă mai neînsemnată. Şi să plece consolată, poate, că şi-a împlinit menirea.
Cea mai grea probă pe care am dat-o în faţa lucrărilor Mariei Constantin a fost cea a selecţiei. A trebuit să aleg lucrări ce urmau să fie expuse sau donate unor muzee, lucrări de reprodus în albumul dedicat artistei. Ce să alegi mai întâi? Cum să rupi frumosul de frumos, măiestria de măiestrie? Cu ce criteriu? Evident, unul extrem de subiectiv. Fiindcă indiferent în ce perioadă a lucrat, pictoriţa şi-a dat pe deplin întreaga măsură a talentului şi a responsabilităţii faţă de gestul creator.
Am călătorit, privindu-i lucrările, iarăşi şi iarăşi, prin locurile despre care-mi povestise de atâtea ori. Le puteam, în fine, vedea aşa cum se filtraseră prin suf letul şi conştiinţa ei.
Alegând acuarela ca tehnică predilectă, Maria Constantin a reuşit să metamorfozeze clipa efemeră, momentul trecător de graţie, lumina în continuă schimbare în imagine definitivă, imposibil de schimbat.
Coloristă excepţională, cu un simţ acut al trecerii şi disoluţiei, Maria Constantin a creat lucrări revendicate de grafică dar care sunt pictură cu drepturi depline, opere al căror loc e fără nici o îndoială în galeria naţională de artă. Arareori ispitită de portret, a realizat câteva lucrări cu această temă, de o gingăşie emoţionantă. Îndeosebi portrete de copii. A rămas, până la sfârşitul vieţii, atrasă de peisaj şi de natura statică, mai ales de flori. Însă în lucrările ei nici un peisaj nu e un simplu peisaj şi nici o natură statică nu e o natură statică. Cu toate sunt poeme, expresii ale unei adânci trăiri, mărturisiri. Sunt, de fapt, autoportrete ale unui suflet care a avut puterea să tranforme lacrimile în pete vii de culoare şi durererile vieţii în imagini dătătoare de nădejde şi bucurie adevărată.
Maria Constantin se numără, însă, şi acest fapt trebuie consemnat şi fixat, printre cei mai iscusiţi ilustratori de carte şi îndeosebi de carte pentru copii. Pentru că însăşi grafica de carte este astăzi minimalizată şi plasată în zona genurilor minore, riscăm să-i uităm pe artiştii cu o contribuţie esenţială, în deceniile şase-opt ale secolului XX, la comunicarea pe subtile paliere între text şi imagine. Sunt cărţi ce ne-au făcut viaţa mai frumoasă şi cât de cât suportabilă prin conţinutul lor ideatic, dar şi prin imaginile complementare textului literar. Sufletul de copil, nelaterat, al Mariei Constantin, candoarea ei funciară, transpar din grafica de carte la fel de bine ca din acurelele pe care le-a semnat de-a lungul timpului. Prin grafica de carte ea şi-a păstrat neîntreruptă legătura cu domeniul literaturii, cel cu care cochetase în tinereţe.
E poate momentul să punctez un fapt ce demult mă macină. Nu i-am pierdut chiar pe toţi acei artişti care în epoca modernă şi contemporană au scris şi urmează să scrie noi pagini de istorie a artei româneşti. Şi totuşi nu facem nimic, plutind într-o sinucigaşă indiferenţă faţă ei. Pentru că am avut privilegiul să-l cunosc pe fiecare dintre pictorii care au expus în 2001 în cadrul expoziţiei „Seniori ai picturii româneşti contemporane”, ştiu chiar de la sursă că se simţeau încă de atunci marginalizaţi şi excluşi. Mulţi ne-au părărsit în cei 12 ani care au trecut, unii sunt încă aici, cu noi, trăindu-şi ultimii ani cu acelaşi sentiment, poate şi mai accentuat acum, de izolare în cadrul unei bresle af late într-un proces evident de deprofesionalizare şi de boicotare a propriilor interese.
Avem un muzeu naţional de artă contemporană, celebrul prin absenţă, MNAC, o instituţie de stat unde aceşti maeştri n-au loc. Avem un muzeu naţional de artă dezinteresat şi faţă de donaţii, darămite de achiziţii. Avem prea puţini colecţionari şi prea puţine galerii interesate de opera acestor artişti. Avem un public din ce în ce mai puţin cultivat şi mai dornic de frumos. În aceste condiţii, opere valoroase dispar, uneori fără a fi fost măcar inventariate.
Cred că e timpul să oprim acest monstruos proces de autodistrugere. Le suntem datori nu doar memoriei celor care au plecat sau ultimilor ani ai celor care au rămas, ne suntem datori nouă înşine cu un efort de recuperare a realelor valori, a celor ce reprezintă, până la urmă profilul nostru identitar.
